Erika Isac la Bucharest Pride 2025

Bucharest Pride 2025 înseamnă 20 de ani de Pride în România - iar artista Erika Isac va cânta, pentru a celebra această aniversare. Am vorbit cu ea despre felurile în care muzica cu mesaj poate fi o formă de activism.

ELLE: Cânți la Bucharest Pride 2025 – ediția aniversară de 20 de ani. Ce înseamnă pentru tine lucrul acesta?
Erika Isac: Este o onoare pentru mine să fiu, anul acesta, alături de comunitatea LGBTQIA+ într-un moment atât de special pentru ei și mă bucur că m-au invitat. Faptul că voi fi parte din acest eveniment mă bucură nespus, mai ales că asta îmi arată că aceștia se regăsesc în versurile mele și că muzica mea îi ajută. Abia aștept să cânt „Colorat” alături de ei.
ELLE: Practic, îmi imaginez că de când ești conștientă de existența ta pe lume a existat un Pride în București – cum priveai evenimentul atunci când ai început să afli despre el?
E.I.: Cumva și când eram acasă, la Constanța, priveam acest eveniment cu multă curiozitate. Ca noi toți de altfel, nu am trăit într-o comunitate deschisă față de oamenii cu alte orientări sexuale și mă bucuram să îi văd că o zi pe an aceștia pot fi împreună și pot să își arate their true colors.
ELLE: Știu că te-ai născut în 2000, ultimul an în care homosexualitatea a mai fost incriminată în România. Cum crezi că arăta lumea atunci pentru persoanele LGBTQIA? Ce știi despre acele vremuri? De unde ai aflat?
E.I.: Și dacă azi, în 2025, persoanelor LGBTQIA+ încă le e greu, nici nu vreau să-mi imaginez cum era atunci. Să nu ai voie să iubești, să trăiești cu frică, să te ascunzi de toată lumea mi se pare un coșmar care, din păcate, a fost real. Am aflat despre vremurile alea din povești, documentare, dar mai ales din poveștile celor care au trăit în acea perioadă. E o parte dureroasă din istoria noastră și simt că am responsabilitatea să vorbesc despre ea. Pentru mine, fiecare vers și fiecare apariție publică e și o formă de activism. Libertatea nu e completă până nu e pentru toți.

ELLE: Tema LGBT este prezentă în piesele tale, alături de altele, să zicem la fel de ‘controversate’. Cum te-ai gândit să cânți și să vorbești despre asta?
E.I.: Mereu am fost alături de comunitatea LGBTQIA+ în toate formele cu putință, de la share-uri pe rețelele de socializare la participarea la evenimente și m-am poziționat ca un aliat constant. Unul dintre cele mai importante scopuri pentru mine ca artist este să ofer o voce celor care nu se pot exprima liber în societatea noastră.
ELLE: E nevoie de un tip de asumare sau curaj ca să abordezi astfel de teme astăzi?
E.I.: Da, 100% este nevoie de asumare și mai ales curaj și mai ales să fii pregătit de comentariile și injuriile pe care le vei auzi după ce lansezi muzică cu altfel de mesaje. Oamenii nu sunt obișnuiți să audă astfel de mesaje în spațiul public, mai ales prin muzică. Din punctul meu de vedere, prin muzică poți să educi și mi-aș dori ca oamenii să trateze melodiile mele ca o sursă de educare, nu doar ca o formă de entertainment.

ELLE: Ai devenit cunoscută cu mesaje feministe spuse răspicat – ce a determinat această abordare în practica ta artistică? Cum te-ai gândit la aceste lucruri?
E.I.: Situația de zilele astea ne arată clar: femeile sunt încă o categorie vulnerabilă în România. Și nu pentru că sunt slabe, ci pentru că trăiesc într-un sistem care le face vulnerabile – legal, social, cultural. Eu n-am ales să fiu „feministă” pentru că dă bine. Am început să vorbesc despre lucrurile astea pentru că mă enervau. Pentru că le vedeam peste tot și nimeni nu zicea nimic. Mi s-a spus de multe ori să fiu „mai feminină”, „mai cuminte”, „mai puțin nervoasă”. Dar dacă nu te enervează ce se întâmplă cu femeile în țara asta, înseamnă că nu ești atent. Așa că da, am ales să zic lucrurile răspicat. Să nu placă tuturor. Nu fac artă ca să fie comodă. O fac ca să miște ceva.
ELLE: Având în vedere contextul acestor zile, ce fel de lucruri crezi că merită spuse sau cântate cu voce tare despre și pentru femeile din România, dar nu numai?
E.I.: În contextul de azi, din păcate, trebuie să spunem cu voce tare exact lucrurile pe care societatea vrea să le șoptești sau să le ții pentru tine. Că femeile au dreptul să fie furioase. Să nu fie de acord. Să nu zâmbească. Să spună „nu” și să nu dea explicații. Că nu trebuie să fim perfecte, „bine crescute” sau „femei adevărate” după standardele nimănui. Că abuzul nu e normalitate. Că frica nu e o stare cu care ar trebui să ne obișnuim. Și mai ales, că solidaritatea dintre femei nu e un moft, e o armă. Pentru mine, arta e locul în care pot spune toate astea fără să cer voie. Și dacă vocea mea le ajută și pe altele să-și găsească curajul – atunci înseamnă că fac ceva bine.

ELLE: Chiar dacă piesele tale au fost întâmpinate cu entuziasm de o parte a publicului, ai avut parte și de critici legate de mesajele pieselor tale. Ce ai luat din aceste critici? A fost și ceva util acolo?
E.I.: Normal că am primit și critici. Mai ales de la băieți care se simt atacați când aud o femeie care vorbește tare și nu-și cere scuze după fiecare vers. Ce am luat din criticile astea? Confirmarea că ceea ce fac deranjează fix unde trebuie. Dacă misoginii sunt vocali, înseamnă că mesajul a ajuns unde trebuia. Sigur, nu ignor orice critică, dacă vine de la oameni care chiar ascultă, chiar înțeleg, chiar au ceva de spus, le iau în serios. Dar dacă vii doar să-mi spui că „fetele n-ar trebui să vorbească așa”, îți mulțumesc că mi-ai demonstrat de ce trebuie să vorbesc exact așa. Pentru mine, arta nu trebuie să fie pe placul tuturor. Trebuie să fie adevărată. Restul, îmi doresc să încerce măcar să înțeleagă.
ELLE: Cum gestionezi situațiile în care mesajele muzicii tale pot să fie deranjante pentru o parte a publicului?
E.I.: Știu că muzica mea poate deranja uneori – dar sincer, nu cred că arta trebuie să fie confortabilă pentru toată lumea. Când abordezi subiecte ca feminismul, identitatea, furia sau presiunile sociale, e normal ca unii oameni să se simtă provocați. Și nu văd asta ca pe un lucru rău. Dacă un mesaj stârnește reacții puternice, înseamnă că atinge un punct sensibil – și poate fix acolo e nevoie de conversație. Nu fac muzică ca să mulțumesc pe toată lumea. Fac muzică ca să spun ce simt, ce trăiesc și ce văd în jurul meu. Iar dacă cineva se simte inconfortabil cu asta, poate înseamnă că e momentul să se întrebe de ce.

ELLE: Doar ascultând muzica pe care ai lansat-o până acum, pare că nu doar nu te ferești să provoci, uneori pare că chiar îți place să faci asta. De unde vine acest spirit de frondă, să-i spunem, și ce crezi că aduce necesar în peisajul muzical de la noi?
E.I.: E adevărat – nu mă feresc să provoc. Și da, uneori chiar îmi place. Nu din teribilism, ci pentru că simt că e nevoie. Spiritul ăsta de frondă vine dintr-o combinație de furie și luciditate. Din faptul că am crescut într-o societate care îți spune constant cum ar trebui să fii – mai ales dacă ești femeie. Și într-un peisaj muzical în care mulți aleg să joace safe, să nu supere, să fie „pe placul tuturor”, cred că e sănătos să existe și voci care pun presiune pe status quo. Eu nu vin cu răspunsuri absolute, dar îmi place să ridic probleme incomode. Și îmi place să fiu cea care tulbură apele, dar cu sens.
ELLE: Albumul tău, Cancel Culture, adresează încă un subiect sensibil – cumva pentru că e clar că nu a fost cancelat nimeni în mod real, dar și pentru că există o strategie a părților mai conservatoare ale societății să se plângă de atare „cancelare” la fiecare critică ce le este adusă. Cum înțelegi tu conceptul acesta și de ce ai decis să-ți construiești albumul în jurul lui?
E.I.: Am ales titlul Cancel Culture tocmai pentru că e un subiect sensibil, dar adesea greșit înțeles. În România, nu cred că a fost „anulat” cineva cu adevărat. De multe ori, cei care strigă cel mai tare că sunt victime ale cancel culture sunt, paradoxal, cei care au cele mai mari platforme și cea mai multă putere. Pentru mine, cancel culture nu înseamnă cenzură, ci responsabilitate. Nu înseamnă că n-ai voie să spui ce gândești, ci că oamenii au tot dreptul să reacționeze când mesajele sunt toxice sau ofensatoare. Am construit albumul în jurul acestei idei pentru că mi s-a părut relevantă. Trăim într-o perioadă în care vocile mai curajoase, în special ale femeilor sau ale celor din comunități marginalizate – sunt imediat criticate pentru că deranjează „ordinea” impusă.

ELLE: Ai deja o reputație de a confrunta tabuuri prin intermediul pieselor tale. Care crezi că sunt lucrurile care se află în continuare dincolo de limita discursului acceptabil? E vreo temă despre care crezi că lumea nu e încă pregătită să audă?
E.I.: Da, cred că încă avem multe zone „off limits” în discursul public, mai ales când vine vorba de corpul femeii, de sexualitate asumată, de furie feminină sau de dinamici de putere în familie și relații. Sunt subiecte care, când sunt abordate de femei, mai ales într-un mod direct, deranjează instant. Nu pentru că sunt prea șocante, ci pentru că scot la suprafață lucruri pe care societatea preferă să le ascundă sub preș. Cred că lumea nu e încă pregătită să audă femei vorbind fără rușine despre dorință. Sau despre abuz. Sau despre maternitate fără idealizare. Dar tocmai de-aia simt că trebuie spuse. Pentru că „nu ești pregătit” nu e un motiv să tăcem, e un motiv să vorbim și mai tare.
ELLE: Cum transformi astfel de teme tabu în muzică? Cum te gândești la piese? Poți să ne relatezi, foarte pe scurt, procesul, parcursul pe care îl are o idee până să ajungă melodie?
E.I.: Totul începe cu un impuls – o furie, o frustrare sau ceva ce mă apasă și nu-mi dă pace. Scriu ideea brută în telefon, un vers sau o frază care ridică o problemă. Apoi o las puțin, până simt că sunt 100% confortabilă și pregătită să scot acea piesă. Când revin la ea, construiesc în jurul acelui nucleu emoțional: aleg flow-ul, ritmul, direcția. Lucrez strâns cu producătorii, dar le spun clar: vreau să se simtă adevărul. Pentru mine, o piesă e gata când transmite emoția mea. Când nu mai pot adăuga sau scoate nimic fără să-i stric forța.

ELLE: Cum vezi tu rolul artistului de a reflecta problemele sociale ale vremurilor lui?
E.I.: Artiștii au fost mereu o oglindă a vremurilor lor. De la poeți și pictori până la rapperi și regizori, toți au redat, într-un fel sau altul, realitatea socială prin propria perspectivă. Cred că rolul artistului nu e să fie neutru. E să observe, să simtă și să transforme ce vede în ceva care mișcă. Într-o lume în care mulți aleg să nu vadă sau să se prefacă că totul e ok, artistul poate fi vocea care spune „nu, nu e în regulă”. Pentru mine, muzica nu e doar o formă de exprimare, ci un mod de a documenta ce se întâmplă acum, cu emoție, cu adevăr. Și da, uneori asta înseamnă să incomodezi. Dar exact de-asta e nevoie. Altfel, arta devine fundal sonor, nu declarație.
ELLE: Cultura queer abundă în imnuri, piese care au făcut istorie și care sunt puternic asociate cu lupta antidiscriminare sau pentru dobândirea drepturilor civile. Care ar fi pentru tine o piesă care te duce automat cu gândul la asta? Și care e piesa ta preferată de protest de orice fel, o melodie care să te energizeze și să te transpună într-un mood de confruntare a tabuurilor?
E.I.: Pentru mine, „Colorat” e piesa care a condensat tot ce simțeam că trebuie spus despre identitate, asumare și curajul de a fi diferit într-o societate care te vrea pe modul „mut” și „cuminte”. Am scris-o gândindu-mă la toți oamenii care simt că nu se încadrează, care sunt prea mult, prea colorați, prea ei. E un imn pentru toți cei care au fost făcuți să creadă că trebuie să se ascundă și exprimă dorința mea ca aceștia să poată să se exprime liberi și să fie ei înșiși. În afară de piesa mea, un track care mă duce imediat în zona queer power e „Born This Way” de la Lady Gaga. E genul de cântec care a făcut istorie tocmai pentru că nu s-a ascuns după simboluri – a fost direct, eliberator, politic.